Dor de părinți
Afară plouă cu găleata și eu sunt trist, privesc pe geam.
Iar dorul iarăși ca nebunul, îmi amintește de-al meu neam.
Mi-i dor de mamă, dor de casă, mi-i dor de dragii mei părinți.
Că au plecat cînd erau tineri, iar astăzi sunt deja cărunți.
Afară plouă, chiar și tună, peisaj urît, înfiorător…
Dar asta nu-mi slăbește dorul, de cei de-acasă, de cuptor.
Mi-i dor de casa părintească, mi-i dor de vatră, de părinți.
De-a lor suflare, alinare, de-al tatei sfat: „Să fiți cuminți”!
Așa ne-a fost să fie soarta, de tineri ambii au plecat.
S-au dus să cucerească lumea, pentru copii, în lung și-n lat.
Afară plouă și mai tare. De parcă cerul s-ar fi spart.
Iar eu plutind pe val de gânduri, ceva sub ram am observat.
Văd cuibul unor pui de păsări, firav, plăpînd, stă într-un pom.
Privesc atent și îmi dau lacrimi, că au și ei soartă de om.
Părinții nu le sunt acasă, au rămas singuri fiind mici.
Și tot la ce puteau să spere, erau sclipiri de licurici.
Afară ploua, bate vîntul, sunt în pericol eminent.
Și numai Dumnezeu cunoaște, ce pot păți într-un moment.
Mă uit la ei. Sunt trei la număr, exact așa cum noi eram.
Eu, fratele și sora – singuri rămași, părinții așteptam.
Mă uit pe geam, iar ploaia încetează.
Și puii tot mai siguri sunt pe ram.
Iar eu sunt copleșit, plin de emoții.
Cu dorul meu de-acasă, de-al meu neam.
Înteresantă-i soarta asta Doamne?!
La păsari și la pui de om.
Se duc părinții nevoiți s-aducă hrană.
Și uneori se întorc la timp.
Iar alteori e prea tîrziu, că puii, sau părinții, mor…