Adjunctul șefului Inspectoratului General de Poliție, Gheorghe Cavcaliuc, cunoscut deja pentru pasiunea sa pentru versuri, a scris o nouă poezie. De această dată, opera rimată este dedicată parinților săi. Deschide.md l-a convins pe polițistul-poet să le ofere versiunea integrală a poeziei “Dor de parinți”, dedicată celor care i-au dat viață. Gheorghe Cavcaliuc a oferit și câteva detalii care explică tema principală a versurilor.
Cavcaliuc2
Părinții săi au plecat la muncă peste hotare pe vremea când avea 13 ani. Erau anii 1990, perioadă cunoscută ca fiind una dintre cele mai sărace. Au rămas, cu fratele mai mare și cu sora mai mică, singuri acasă mai bine de 22 ani.
„Părinții mai, întîi, au fost la muncă în Federația Rusă, apoi au plecat ambii în Italia, unde au muncit mai bine de 16 ani. Mama și astăzi este la muncă în Italia. Noi am rămas acasă 3 copii, ascultători, sârguincioși, dar, totuși, copii – care greu își stăpâneau emoțiile. Plângeam când fiecare separat, când împreună, cu gândul la părinți, dar și de greutățile vieții crunte cu care ne confruntam zi de zi”, a povestit adjunctul șefului IGP. „Prin această poezie am descris o mică părticică din trăirile mele, ale fraților mei, fiind departe de părinți, maturizându-se peste noapte și copilul de 13 ani, care eram. Am devenit foarte repede bărbat pentru că aveam de înfruntat probleme care nici pe departe nu erau copilărești”, a mai spus el.

Dor de părinți

Afară plouă cu găleata și eu sunt trist, privesc pe geam.
Iar dorul iarăși ca nebunul, îmi amintește de-al meu neam.
Mi-i dor de mamă, dor de casă, mi-i dor de dragii mei părinți.
Că au plecat cînd erau tineri, iar astăzi sunt deja cărunți.

Afară plouă, chiar și tună, peisaj urît, înfiorător…
Dar asta nu-mi slăbește dorul, de cei de-acasă, de cuptor.
Mi-i dor de casa părintească, mi-i dor de vatră, de părinți.
De-a lor suflare, alinare, de-al tatei sfat: „Să fiți cuminți”!

Așa ne-a fost să fie soarta, de tineri ambii au plecat.
S-au dus să cucerească lumea, pentru copii, în lung și-n lat.
Afară plouă și mai tare. De parcă cerul s-ar fi spart.
Iar eu plutind pe val de gânduri, ceva sub ram am observat.

Văd cuibul unor pui de păsări, firav, plăpînd, stă într-un pom.
Privesc atent și îmi dau lacrimi, că au și ei soartă de om.
Părinții nu le sunt acasă, au rămas singuri fiind mici.
Și tot la ce puteau să spere, erau sclipiri de licurici.

Afară ploua, bate vîntul, sunt în pericol eminent.
Și numai Dumnezeu cunoaște, ce pot păți într-un moment.
Mă uit la ei. Sunt trei la număr, exact așa cum noi eram.
Eu, fratele și sora – singuri rămași, părinții așteptam.

Mă uit pe geam, iar ploaia încetează.
Și puii tot mai siguri sunt pe ram.
Iar eu sunt copleșit, plin de emoții.
Cu dorul meu de-acasă, de-al meu neam.
Înteresantă-i soarta asta Doamne?!
La păsari și la pui de om.
Se duc părinții nevoiți s-aducă hrană.
Și uneori se întorc la timp.
Iar alteori e prea tîrziu, că puii, sau părinții, mor…